Ideea acestui articol mi-a venit, la mai bine de două luni după ce am avut un accident cu bicicleta pe munte, în momentul în care încercam să-mi răspund la întrebarea: de ce îmi place să îmi asum riscuri? Ulterior m-am gândit că s-ar putea să existe și alte persoane care-și pun această întrebare. În virtutea recentei întâmplări nefericite prin care am trecut, consider că am învățat câteva lucruri despre acest subiect și m-aș bucura să împărtășesc aceste învățături, poate cine știe, unde, cândva vor ajuta pe cineva.
Pentru a clarifica puțin mai pe larg contextul, la finalul lunii august anul acesta, am organizat împreună cu câțiva prieteni o ieșire la munte, sub brandul unei petreceri de burlaci, deoarece la o luna distanță, unul dintre ei urma să se căsătorească. Cum în acest mic grup, ne găseam într-o majoritate de amatori de mountainbiking cu accente pe disciplina downhill, prima activitatea a weekend-ului în ziua de vineri, avea să se desfășoare la Bran în Brava Bike Park, un parc cu trasee amenajate pentru downhill recent deschis. Vizitasem parcul cu o lună mai devreme și pentru că ni s-a părut destul de faină experiența, am decis să revenim. Pentru cei nefamiliarizați cu subiectul pun aici un link ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc. Bun, toate bune și frumoase până aici, ne-am întâlnit, ne-am echipat și am dat drumul la treabă. Am dat prima tură și mi-a plăcut destul de tare, iar când am început tura a doua, deja cunoscând cât-de cât traseul, am început să merg din ce în ce mai tare. Nu mi-a luat mult să o greșesc, fix pe a doua tură, fix pe ultimul element din traseu, am intrat cu o viteză prea mare și am început să sar cu bicicleta, deși n-ar fi trebuit. Prima săritură a fost în regulă, dar aterizarea pentru ce-a de-a două săritură a fost făcută în următoarea rampă, moment în care roata față și furca s-au blocat, iar eu am zburat de pe bicicletă câțiva metri, aterizând cumva pe umărul stâng. Senzorul de viteză de pe bicicletă mi-a arătat următoare evoluție a vitezei la intervale de două secunde 44 km/h – 35 km/h – 8 km/h – 0 km/h. Estimez că la 35 km/h mi-am luat zborul. În fine, pe moment nu mi s-a părut mare lucru, de căzut am mai căzut și până atunci, de durut nu mă durea nimic în mod special, am încercat să mă ridic și în acel moment am simțit o puternică senzație de amorțeală în umărul stâng. Mi-am dat seama rapid că asta înseamnă cel mai probabil un os rupt, așa că m-am dat frumușel din drum, si am încercat să scot telefonul pentru a-i anunța pe ai mei prieteni că am căzut și am nevoie de ajutor. Nu o să detaliez aici modul în care a ajuns ajutorul la mine prin Salvamont și Ambulanță, dar destul de rapid am fost urcat într-o ambulanță și transportat la spitalul din Brașov. Aici verdictul a fost destul de rapid dat, fractură de claviculă, un tip de fractură care se repară doar cu operație. Din nou, nici aici n-o să povestesc experiența din spital, în câteva zeci de minute după aflarea verdictului și semnarea procesului verbal cum că nu vreau să mă internez acolo, un prieten a venit și m-a ridicat de la spital pentru a mă transporta pe Valea Prahovei spre București, de unde prietena mea venea să mă revendice. Vă amintiți, vorbim de o zi de vineri seara, la finalul lunii august, traficul pe valea Prahovei e ceva de nedescris. Pe repede înainte, peste câteva zile, mai exact 3 zile, pe data de 1 septembrie am intrat în sala de operație și am rezolvat problema structurală a fracturii. De atunci am stat cu umărul imobilizat 3 săptămâni după care am început recuperarea, după care sper să mă recuperez complet până la finalul anului.
După un episod de acest gen, începi să-ți mai pui și câteva întrebări. Cum de am ajuns eu în această situație? Sigur, putem să punem pe masă explicațiile evidente, aveam viteză prea mare unde nu trebuia să am, dar totuși, de ce îmi place atât de tare acea senzație pe care ți-o dă acea viteză pe bicicletă la vale pe care o dezvolți la limita aderenței. Pentru că nu, nu e vorba despre aerul curat de munte sau despre peisaje, e despre altceva. Tot încercând să articulez un răspuns la această întrebare, am început să mă uit și în alte zone din viața mea, unde caut sentimente similare. Hai să vedem ce mai avem pe listă, la capitolul alte sporturi: snowboarding, un pic de kitesurfing, un pic de karting, poate chiar și urcatul pe munte sub amenințarea apariției unui urs. Dar aprofundând întrebarea mi-am dat seama că nu doar prin sporturi caut acea senzație, ci și prin proiecte în cadrul companiei mele de tipul hai să încercăm ceva ce n-am mai încercat și nu știm cum va merge, ori prin proiecte personale de la care poți avea așteptări cu șanse de reușită de maximum 20%.
Mergând puțin și mai în profunzime, îmi aduc aminte de ultimul curs pe care l-am avut în cadrul programului MBA, un curs de wrap-up pentru întregul program, unde profesorul nostru de acolo, Florin Ilie, Deputy CEO al ING România, ne povestea conform unei teorii a evoluției umane, cum tinerii bărbați, sunt cumva predispuși la a-și asuma riscuri mari, pentru a reuși să se împerecheze și să procreeze. Știu că sună cumva destul de cinic, dar pot să înțeleg destul de ușor raționamentul și faptul că unele lucruri dezvoltate de natură în mii de ani sunt pur și simplu acolo să rămână. Pe de altă parte ne spunea Florin, de aceea femeile sunt mai conservatoare și tind să se protejeze de riscuri, deoarece ele au responsabilitatea de a conserva viața și de a avea grijă de ea. Bun, acum soluția nu ar fi să adoptăm cu toții comportamentul feminin ca să ne ferim de pericole. Pe de altă parte această predispoziție la asumarea de riscuri poate conduce la drame cu mult mai profunde, deoarece așa apar dependențele de substanțe sau de jocuri de noroc. Ele pot pleca de la această nevoie de a-ți asuma riscuri și a dovedi lucruri, după care sunt accentuate de alte bio-mecanisme, mult mai greu de gestionat.
Partea bună a acestei teorii, bineînțeles că am găsit și o parte bună, vine tot din spectrul evoluției. În lipsa acestor specimene care își asumă riscuri pentru a urmări scopuri nobile, precum noi piețe sau sectoare de business, noi descoperiri în domeniul științei, noi utilizări ale tehnologiei, lumea cel mai probabil nu ar fi unde este astăzi, cel puțin nu pe aici pe unde trăim noi. În momentul în care am ajuns cu gândul la această idee, mi-am amintit, că unul dintre principalele motive pentru care am ales să mă numesc și antreprenor, e tocmai acest sentiment pe care ți-l dă jocul antreprenorial, mai ales în România, și mai ales în contextul global actual, unde nu știi și n-ai cum să prezici evoluția lucrurilor. Acest gust al jocului, poate fi considerat dacă vreți echivalentul adrenalinei consumate pe o coborâre serioasă tip downhill de pe munte cu bicicleta. Dar asta se întâmplă atâta timp cât joci, faci mișcări, încercări, schimbări de direcție. Dacă încremenești de frică din cauza a ce ai putea pierde și cobori cu 3 km/h, nu mai ai parte de același lucru. Sigur, și în business sunt riscuri și poți să pierzi bani, oameni, active sau relații. Diferența mare e că, la capătul unui joc de acest tip jucat de un antreprenor, societatea are de câștigat deoarece se pot crea noi locuri de muncă, noi produse sau servicii pot rezolva probleme, creându-se valoare adăugată. După o tură cu bicicleta, poți să te bucuri tu de ce ai trăit și cam atât, rămâi doar tu cu amintirile.
Uitându-mă însă mai departe la societatea noastră, îmi dau seama că această asumare de riscuri la nivel antreprenorial este mult frânată de frica de eșec și de nevoia de predictibilitate. Părerea mea e că se întâmplă așa deoarece eșecul este public, iar generația crescută sub amenințarea întrebării ”dar ce o să zică lumea?”, alege să nu-și mai asume riscuri publice. Mai bine merge el și pune un bilet la pariuri și să vezi ce fericită o să fie soția când vine el acasă cu o sumă de bani nemunciți, dacă pierde nimeni n-o să afle. Imaginați-vă pentru o secundă cum ar fi dacă toți clienții acestor jocuri de noroc, ar urmări inițiative antreprenoriale oneste, sau mai bine, cum ar fi dacă ar îndrăzni să se educe în această direcție și să-și folosească apetitul de risc pentru a crea valoare pe bune. Ar fi imposibil momentan, cam ăsta e adevărul.
Revenind acum la nevoia de asumare de riscuri și sporturi extreme, întrebarea pe care mi-am pus-o recent e: mă voi mai urca vreodată pe bicicletă ca să mă dau la vale? În primele două luni de la accident aș fi răspuns cel mai probabil cu nu. Acum stau însă și mă gândesc că frica nu-i sinonimă cu înțelepciunea, așa că, cel mai probabil mă voi urca din nou pe bicicletă, cel mai probabil mă voi da și la vale dar cu siguranță nu la nivelul pe care l-am încercat în ultima zi de vineri a lunii august. Cât despre nevoia de adrenalină, îi voi da în continuare curs, ba chiar mai mult, startul sezonului de snowboard mă motivează să merg în fiecare dimineață la recuperare pentru a-mi recăpăta mobilitatea umărului.
Ce cred eu însă că am câștigat cu adevărat după acest nefericit accident e că ar trebui să-mi satisfac această nevoie de asumare de riscuri și în afara sporturilor extreme, cu proiecte noi și ambițioase. La un moment dat mi-a ieșit destul de bine, motiv pentru care probabil sunt astăzi aici, dar am impresia cu în ultimul timp, merg cam mult cu frâna trasă și pe cam multe cărări. Poate că e momentul să-mi găsesc o cărare nouă pe care să prind viteză, iar pe cărările bătătorite până acum să-i las pe alții să meargă cât pot ei de bine.
