Răspunsul scurt ar fi cu multă ambiție și căzături, dar pentru că aici povestim lucrurile în profunzime, o să redau povestea de la început.
Totul pleacă de unde credeți, de la o frustrare, nimic surprinzător. De la grădiniță și până în școala generală nu am avut șansă să învăț niciun sport de iarnă, pe vremea aceea aveam alte probleme de rezolvat, iar săniuța era mai mult decât suficientă. Apoi a venit perioada în care am practicat handbal de performanță unde sporturile de iarnă erau considerate sporturi cu risc ridicat de accidentare, deci interzise. Parcă m-am încăpățânat să mă accidentez pe terenul de handbal ca un profesionist, nu pe vreo pârtie bucurându-mă de munte, om serios de mic. Apoi, la sfârșitul carierei de handbalist a apărut ruptura de ligament a genunchiului stâng, care pe bună dreptate m-a împiedicat să mă mai gândesc la vreun sport de iarnă. Și de-aici vreo 10 ani de zile tot mergeam pe la munte, cercetam barurile de pe pârtie, mă uitam și mă gândeam cum ar fi să cobor din vârful muntelui pe pârtie pe o placă, după care mai serveam un pahar de vin fiert și mă gândeam la altceva.
Anii au trecut, frustrarea a crescut și până la urmă m-a condus în sala de operație pentru revizia genunchiului accidentat, după doar 10 ani. După operație, după 7 luni de recuperare eram în sfârșit gata să ajung în vârful muntelui pentru acea coborâre.
Am trecut la treabă și încă din luna octombrie îmi rezervasem pentru ianuarie, 3 săptămâni într-un apartament în Brașov, de unde urma să merg să învăț snowboard dar să și lucrez. Problema e că la 1 ianuarie în Poiana Brașov erau 14 grade Celsius și nici urmă de zăpadă. Nu mă scoate pe mine din joc încălzirea globală așa că am reprogramat sejurul după 1 februarie. Aici cred că și-a făcut Dumnezeu milă de mine și a dat cu zăpadă la Brașov fix cât să țină 3 săptămâni după 1 februarie. Am pus mâna și am cumpărat o pereche de boots, un snowboard cu legături și după ce planetele s-au aliniat m-am postat pe Pârtia Bradul din Poiana Brașov, alături de un monitor foarte răbdător, Horațiu, să-i dea Dumnezeu sănătate.
Prima zi a fost fantastică, am învățat să-mi pun placa în picioare și să alunec cu 5 km/h stând încordat mai ceva ca un munte de gheață. Nu prea am căzut în prima zi, lucru care mi-a dat curaj. A doua zi am început să urcăm din ce în ce mai sus pe pârtie, la pas bineînțeles. De aici a început chinul. E așa de dubios când înțelegi ce trebuie să faci, dar corpul pur și simplu refuză să urmeze instrucțiunile. Și de fapt aici a venit partea interesantă, pentru care mă bucur foarte mult că am învățat să mă dau pe placă. La ce mă refer aici de fapt, mă refer la procesul pe care l-am parcurs de la a fi pur și simplu paralel cu sportul la a controla oarecum placa.
Ați citit bine, nu rezultatul mă face să mă bucur cât procesul prin care am trecut și diferența între cum eram și cum am ajuns. Parcă e destul de contra-intuitiv ce spun aici, de obicei nu prea ne bucurăm când suntem de râsul curcilor într-un domeniu anume, mai ales când acel domeniu e și cu căzături. Unde mai pui că principalul adversar în acest proces de învățare e nimeni alta, decât frica, unul dintre cei mai importanți oponenți pe care îi vom avea vreodată. În cazul de față, după ce am înțeles cât de cât ce trebuie să fac pentru a controla snowboard-ul, începeam să prind viteză, mă panicam și cădeam. Sau mergeam ce mergeam, vedeam pe cineva în fața mea, frica mă ataca din nou și iar cădeam. Frumos era că la un moment dat ajunsesem să îi explic eu monitorului de ce am căzut. Mai departe, pentru a putea învinge frica, a fost nevoie să formez o alianță între ambiție și cunoaștere. Ambiție pentru că atunci când vreau ceva nu am alte opțiuni în afară de a reuși, chiar dacă trebuie să eșuez de câteva zeci, sute, mii, milioane de ori. Apoi cunoașterea pentru că tehnica e cam 80% din acest sport.
Un alt episod amuzant în acest proces de învățare se derulează mulțumită următorului principiu: pe snowboard, la început ai tendința de a te lăsa pe piciorul din spate pentru a te proteja de ce urmează să lovești, iar această mișcare te ajută să pierzi aproape complet controlul în timp ce pentru a avea control deplin trebuie să te arunci pe piciorul din față, la vale, căpătând viteză, pe timp de accelerare ai mai mult control. Pe scurt, ca să ocolești copacul, trebuie mai întâi să vrei să te duci spre el.
Una peste alta, nu am reușit de multă vreme să înving o frică precum cea pe care am avut-o la începutul acestui proces. Eram pur si simplu ca un girofar pe pârtie uitându-mă la tot ce mișcă în jurul meu și abia apoi gândindu-mă ce fac și pe unde merg. Dar perseverând am reușit să încep să mă bucur de acest sport.
A 3-a zi studenție, am fost încurajat de monitorul meu și am luat gondola împreună cu el până în vârful Postăvarul de unde urma să coborâm pe Pârtia albastră Drumul Roșu. Și am coborât, într-o oră jumate, eu mai mult în fund. În apărarea mea, prima mea coborâre de acolo s-a făcut pe ceață și pe o pârtie aglomerată. A 4-a zi m-am întors pe Pârtia Bradul unde urma să exersez tehnica, iar aici totul a mers din nou minunat. A 5-a zi era ziua cea mare, ultima zi cu monitor și prima de alunecare serioasă. Problema a fost că, nu a fost cum mi-am imaginat, iar aici frustrarea a atins cote maxime fiind verbalizată în repetate rânduri, până am ajuns să-l sperii puțin pe Horațiu. După ziua 5, am continuat să merg singur în Vârful Postăvarul și să cobor mai pe jos, mai pe placă pârtia albastră. În ziua 8 pe placă am reușit să o cobor prima oară fără să cad, în mai puțin de 20 de minute, o îmbunătățire vizibilă de la cele 90 inițial îndurate. În ziua 11 am fost vizitata de Ovidiu și de Vlad și am coborât cu ei pentru prima oară pe o pârtie roșie, pe Sulinar, culmea, și pe aia fără să cad, cel puțin prima oară. Până în ziua 13 pe placă, care a fost și ziua în care pârtiile începuseră să se strice, am reușit să reduc drastic numărul de căzături și să limitez efectele fricii. Acum mai avem de lucru cu viteza, dar aici am o vagă presimțire că progresul s-ar putea să fie mai rapid.
În încheiere aș vrea doar să vă recomand tuturor să învățați să vă dați pe snowboard, e un sentiment fantastic de libertate, primești o doză zdravănă de adrenalină, peisajele sunt fantastice, ok, toate astea după ce treci de etapa descrisă mai sus. Dar dacă eu în 13 zile am învățat să stau mai mult pe placă decât pe jos, cel mai probabil nu-i așa de greu. Da, poate că o să mă auziți spunând că am căzut în 3 săptămâni cât alții în 3 ani, dar la urma urmei sunt întreg, nu mi-am rupt nimic. Iar sentimentul pe care îl ai după ce îți învingi o frică atât de intensă, merită tot efortul din lume.
