”Ce?!?!”, cam asta a fost reacția pe care o stârneam când îmi anunțam colegii sau prietenii, de programul meu pentru lunile iulie-august. Deși teoretic, după perioada pandemiei, nu mai sună ca o anomalie, acest concept ce presupune să călătorești într-o altă localitate / țară și să lucrezi, pentru mine suna puțin ciudat, în principiu pentru că în ultimii 4-5 ani, cu excepția operației la genunchi care m-a ținut aproape imobilizat la pat, nu adunam mai mult de 3 săptămâni pe an în concedii serioase petrecute în ale locuri.
Bun, să începem cu începutul, cum am ajuns la această idee? Păi, bine cunoscuta perioadă pandemică care ne-a interzis o serie de experiențe pe care le luam drept asigurate, pe principiul: ”da mă sunt acolo, le facem când avem timp, acum n-avem”, după o operație la genunchi ce vreo 2 luni de zile m-a făcut să mă doară fundul de la stat în pat, pentru ca următoarele 2 luni să mă doară sufletul pentru că nu puteam să merg normal și după o serie de alte crize existențiale închipuite pe care le avem cu toții pe planuri personale sau profesionale, mi-am zis: până aici! Și s-a făcut liniște. Și pe liniștea asta m-am uitat retrospectiv la ultimii 5-6-7-8 ani și am văzut că am băgat ceva muncă în timpul ăsta, da, bravo mie. Și apoi m-am întrebat, cu ce-am rămas după toți anii ăștia? Și nu vă gândiți că o să dramatizez acum. Nu, am rămas cu foarte multe, pe care nici nu le visam acum 10 ani. Problema e însă că toate crizele de mai sus izvorăsc dintr-o stare de dezechilibru, adică am pus într-o parte, mai mult decât aveam nevoie și am neglijat alte părți. Cineva îmi spunea la un moment dat că nu poți avea în viață totul în același moment. N-am crezut, dar acum îi dau dreptate. Între cele 3 direcții în care îți poți investi timpul, pe numele lor: muncă, familie/relații, personal, eu am fost cumva 75% muncă și restul 25%. Iar după acest foarte scurt moment de introspecție, m-am gândit, ce am eu nevoie în acest moment iar răspunsul a fost: am nevoie de ceva timp pentru mine, am nevoie să schimb peisajul, să dau un hard reset. Iar după ce emoția a pătruns pe fir, am început să găsesc la motive raționale pro acestei idei, de aproape mi-am dat premiul Nobel pentru inovație.
Și așa am început să pun la punct planul. Mi-am zis că nu vreau să plec prea departe la câte războaie și strănepoți de-ai lui COVID ne înconjoară, deci rămân în România. Trebuie să recunosc că în favoarea acestei decizii a votat și orientarea mea obsesiv-compulsivă care nu mă lasă să mă dezlipesc de muncă mai mult de 48 de ore, ”trebuie să rămâi aproape totuși” mi-a zis ea, și așa am făcut. Apoi, m-am gândit, că de mult am vrut să învăț să practic kitesurfing, deci, mergem la mare, unde mai pui că m-am sincronizat și cu un festival. Apoi m-am gândit că îmi place cu bicicleta la vale prin pădure, dar și să urc pe vârfuri muntoase, deci, mergem la munte. Și uite așa scurt pe doi mi-am găsit două cazări, 3 săptămâni la Mamaia, 4 săptămâni la Sinaia și am pornit.
Aici voi introduce un disclaimer totuși pentru a nu consolida ideea că aș fi vreun rebel nebun. Dacă faci ceea ce fac eu și anume gestionezi un business ce se ocupă cu marketing-ul digital, ai în jurul tău oameni pregătiți operațional, echipe sudate și partenerii tăi nu vor să te vadă legat de un scaun de birou, atunci da poți face asta liniștit. Dar și mai important, ca să mai ai un business la care să te întorci după, ai nevoie de foarte multă disciplină ca să gestionezi lucrul de la distanță și activitățile specifice locului în care călătorești. Slavă Domnului și celor 8 ani de sport, la mine asta nu e o problemă.
Am pornit de la factorii declanșatori, am ajuns la idee, apoi la plan și la condițiile de implementare. Acum e momentul să vă spun că perioada mea de călătorit vara asta a ajuns la sfârșit. Scriu aceste rânduri de pe balconul unui apartament din Sinaia, bucurându-mă de răcoarea unui vânt discret și de cerul înstelat. După aceste două luni, aș vrea să scriu aici pentru posteritate, ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut și cu ce-am rămas după această perioadă. Iar dacă vreunul dintre cei care citesc acest articol simte că vrea să trăiască acest tip de experiență, să pună mâna și să se organizeze.
Cel mai mult și cel mai mult în aceste două luni mi-a plăcut faptul că am putut să mă bucur de natură. La mare am putut să mă bucur de aerul sărat, de briza mării, de aspectul ca de lac al mării dimineața, de valurile spumoase de după-masă, de nisipul fierbinte, de răsăritul soarelui din mare și de răsăritul lunii din mare. Iar la munte am reușit să mă conectez cu adevărat cu calmul pădurii, cu energia cascadelor alimentate de izvoare răcoroase, m-am bucurat enorm de tablourile panoramice oferite de vârfurile muntoase, de puritatea aerului, de stelele de pe cerul nopții și de răcoarea dimineților. Am încercat să stau cât mai mult posibil afară pentru a gusta la maximum din ceea ce are natura de oferit.
Apoi, mi-a plăcut foarte mult că am fost în stare să mă mișc și să fac sport, ba chiar sporturi specifice fiecărei zone de relief. La mare am început să învăț să fac kitesurfing, mai am ceva de lucru, dar dificultatea sportului și procesul în sine mă bucură foarte tare, aparent îmi plac lucrurile dificile la care nu mă pricep din prima. Tot aici am pedalat în jur de 170 de km pe malul mării. Apoi, muntele a venit cu câteva provocări ceva mai solicitante, pe lângă sesiunile de ciclism de cățărare, pe lângă sesiunile de downhill cu bicicleta unde am făcut pană de 4 ori, la un moment dat reușind să sparg în același timp ambele camere față / spate, după toate acestea au fost cele 4 trasee montane pe care le-am efectuat, acestea spunându-și cuvântul pentru a mă ajuta să las vreo 2kg la Sinaia. Cea mai solicitantă și cea mai tare experiență, a fost ascensiunea până pe Vârful Omu (2.507 m), cu plecare pe bicicletă de acasă până la telecabină, urcare cu telecabina din Sinaia până la cota 2000, apoi mai mult pe lângă bicicletă până la Cabana Piatra Arsă unde am și parcat bicicletele, urmând în cele din urmă traseul până la Babele și în cele din urmă Vârful Omu, după care am coborât pe același traseu până la Piatra Arsă pentru ca în final să coborâm pe biciclete până în Sinaia. Toată afacerea a durat cam 10 ore cu tot cu pauze. Pe locul doi ca dificultate și satisfacție a fost ascensiunea de la Cabana Piatra Arsă până pe Vârful Caraiman (2.384 m), care oferă o priveliște demențială. Mai puțin dificilă dar foarte palpitantă a fost ascensiunea prin Sinaia până la stâncile Franz Joseph, spun palpitantă pentru că m-am întâlnit pentru prima dată, cei drept de la distanță, cu o ursoaică și doi puișori. Iar cel mai fain traseu din punct de vedere al varietății formelor de relief a fost traseul până la Lacul Scropoasa, prin pădure, pe malul unui râu, printre stânci și cascade. Aș putea să pun la socoteală și ascensiunea pe Vârful Postăvarul (1.799 m), care de asemenea oferă o priveliște spectaculoasă, dar în comparație cu celelalte trasee, am urcat doar 30 de minute la pas deoarece am ajuns aproape de vârf cu telegondola.
Mi-a plăcut foarte mult că am avut posibilitatea să-mi invit câțiva prieteni dar și familia să mi se alăture pentru diferite activități desfășurate și la mare și la munte, fie că vorbim de festivalul Neversea, de serile petrecute la terasele de pe malul mării, de zilele petrecute pe plajă, de orele de kitesurfing, de coborârile abrupte cu bicicleta prin pădure, de traseele montane solicitante sau de serile petrecute sub cerul înstelat de deasupra muntelui. Parcă toate aceste experiențe își triplează valoarea atunci când le poți împărtăși cu cei apropiați.
Mi-a plăcut faptul că am reușit în sfârșit să identific corect lucrurile cu adevărat importante de care trebuie să mă ocup la birou, reușind să le organizez corespunzător, astfel încât să mă pot bucura și de locuri, în același timp făcându-mi treaba foarte bine. Mi-a plăcut și faptul că am putut să mă deconectez de agitația locului de muncă, reușind să privesc cu mai multă claritate în ansamblu. Mi-a plăcut faptul că am fost stimulat de cele din jurul meu să-mi articulez cu mai multă coerență viziunea pentru viitor, pe aceeași axă cu valorile din care sunt construit.
Acum, ar fi trebuit să povestesc ce nu mi-a plăcut, însă după ce am scris acest articol și am retrăit toate experiențele pozitive, sincer nu prea-mi aduc aminte de ce nu mi-a plăcut. Cu siguranță au fost lucruri de genul ”tigaia asta e prea mică și nu avem pahare de vin alb”, deci lucruri nesemnificative în comparație cu toată ”bogăția” acumulată în aceste două luni.
Acestea fiind spuse, închei acest articol cu o recomandare caldă adresată celor ce au ajuns până aici: uitați-vă la voi și vedeți unde nu ați mai investit de mult timp de calitate. E vorba de timpul cu familia voastră și cei dragi? E vorba ca la mine de timp pentru voi și pasiunile voastre individuale? E vorba de timp pentru munca voastră? Nu vă uitați care dintre ele merge prost, pentru că există o șansă ca toate să meargă prost din cauza unui dezechilibru. Căutați să redresați acel dezechilibru. Dar nu vă gândiți că le puteți avea pe toate în același timp, e mult prea greu dacă nu chiar imposibil. Cred că pentru o viață cel puțin împlinită e bine să fim conștienți de faptul că timpul e cea mai importantă resursă a noastră. Apoi cred că e bine să acceptăm faptul că vom avea în viață perioade în care timpul se va duce mai mult într-o anumită direcție, însă e important ca simultan să fim conștienți de proporțiile celor 3 elemente (muncă, familie, personal), pentru a putea aplica principiul moderației și a evita dezechilibrele pe termen lung.
